Maurice Zundel în amintirea celor care l-au întâlnit

„Îmi amintesc, înainte de a pleca în Anglia, aveam douăzeci de ani si aveam tot felul de probleme, tot timpul. El era atunci la Bon Rivage şi m-am dus să-l văd şi să-mi iau rămas bun. Mă gândeam că o să-i pun o mulţime de întrebări. El era aşezat pe o canapea, alături de mine, cu mâna pe umărul meu. În final am plecat… Nu i-am spus nimic şi totul s-a rezolvat!

Am mărturia unei tinere servitoare de la pension, care mi-a deschis poarta şi căreia i-am spus: „Vin să-l văd pe abatele Zundel.” El nu era liber în momentul acela aşa că am povestit una cu alta şi ea mi-a zis: „Când îmi vorbeşte am totdeauna impresia că este în genunchi în faţa mea”. Valoarea ei de persoană i-a fost revelată prin acest respect al abatelui Zundel pentru ea, care nu era decât o servitoare neînsemnată şi care n-a fost tratată niciodată altfel decât aşa, fără îndoială.

A întreţinut corespondenţă cu oameni foarte simpli. M-am ocupat de Uniunea muncitoarelor catolice, unde erau femei extrem de simple, din care aproape toate erau mame sau bunici. Ele mi-au vorbit mult despre abatele. Erau femei foarte simple care aveau calităţi de suflet ce le-au permis să-l înţeleagă şi cărora el le-a deschis orizonturi extraordinare.

Marcelle SOULIER

Domnului abate Zundel

Domnule,

Îmi place să cred că atunci când cineva scrie cărţi ca ale dumneavoastră, una din bucuriile pe care le poate avea, este aceea că într-o zi cineva să-i spună pur şi simplu : „Era o zi tristă, în care cerul era apăsător, iar eu aveam îngrijorări şi necazuri sau nu mai eram sigură de iubirea oamenilor. Atunci am deschis Evanghelia interioară (carte scrisă de M.Z. n.t.) şi din nou eram în ritm cu soarele!

Mă gândeam: nu există oameni răi, ci numai oameni nefericiţi!

Nu mai vedeam cerul atât de apăsător. Mă gândeam că cerul este gri ca un porumbel, şi atât de blând încât voiam să-l mângâi cu mâna!

Nu mă mai gândeam la copiii care sunt bătuţi, nici la florile care se ofilesc… Ci la Suita în re de J.S. Bach sau la Concertul în sol  de Ravel, la surâsul frumos al mamei mele, la pânzele cu flori, la obiectele fragile…

Într-un minut mi-aţi redat toate aceste comori ale mele. Mi-ar fi trebuit o zi întreagă pentru a-mi recăpăta certitudinea prezenţei lor!

Pentru aceasta, cred, voiam să vă mulţumesc.

Annie THERIZOL

Era un om care nu vorbea. Când voia să exprime ceva important, esenţialul nu-l pronunţa…

Odată, Mary Kahil, a organizat o masă, cu multe personalităţi invitate, printre care era şi el. Toată lumea se aştepta ca el să vorbească. Fiecare îşi făcea numărul cu brio. El a păstrat tăcere tot timpul. N-a deschis gura, pentru că – era un lucru foarte important pentru el – ar fi fost fals.

Simone AZZAM-BOULAD

I-am spus: „Vreau să vă văd, părinte.” Am ajuns la el cu problemele mele şi, de cum am fost în faţa lui, i-am zis: „Gata, am văzut, răspunsul a venit.” Şi nu mai vorbeam nimic. Când eram în  Elveţia, ieşeam pe balcon, în faţa lacului, şi stăteam aşa, în picioare amândoi,  în tăcere o oră sau două, lăsându-mă să admir tot ceea ce era acolo, şi plecam de la el mulţumită. Dacă mă întreba vorbeam, dacă nu ajungeam, mă simţeam aşa într-o Prezenţă! Răspunsul venea fără ca el să-mi spună ceva şi i-am zis: „Nu mai vreau să vin spunându-vă că am nevoie să vă văd, pentru că, efectiv, nu am absolut nimic să vă spun.”

Într-o zi mi-a spus: „Ştiţi, a vorbi despre Dumnezeu fără a-l cunoaşte, este cea mai rea dintre prostituţii.”

Ceea ce mă frapa cel mai mult era să mă confesez(spovedesc) la el. Era ceva ieşit din comun când îţi spunea: „Fiţi surâsul lui Dumnezeu”, este o viaţă întreagă aici. „Lumea, pentru a-şi păstra speranţa, are nevoie ca noi să fim pentru ea surâsul lui Dumnezeu, fiţi deci acest surâs.”

Într-o duminică – în acea zi el rostea omiliile – am asistat la toate liturghiile. La fiecare din ele, s-a adresat copiilor: n-a spus de două ori acelaşi lucru.

Alexandra ANTAKI

Părintele ştia să ne facă să renaştem. Când ne spunea: Crăciunul este în fiecare zi, în fiecare clipă, ei, da! Era adevărat pentru că el o ştia. Eram descurajaţi? Ei, bine, uneori un surâs, altădată era suficient un cuvânt, sau un gest al mâinii. Era cu totul făcut din nuanţă, din fineţe, totdeauna centrat pe Cristos.

Am învăţat atâtea! Ştia să asculte ca nimeni altcineva. Şi apoi aveai impresia că te cunoaşte pe de rost(„par coeur” – cu inima, n.t.), cu-adevărat cu inima, literal cu inima.

El nu te culpabiliza, ci te liniştea. Te liniştea dar te punea la încercare. Adică îţi cerea mult. Era în adevăr cu el însuşi, cu noi înşine pentru a fi acordat cu adevărat Luminii, Adevărului, Iubirii.

În acelaşi timp, exista o imensă înţelegere şi o bunătate extremă din partea sa. Simţeai totdeauna că poţi să începi din nou. În acelaşi timp exista la el o mare exigenţă, prin viaţa lui însuşi. Ne dădea aripi! Era extraordinar!

Vedeţi, ceea ce era formidabil, este că aceasta nu se oprea niciodată la el. El era atât de adevărat! Aveam impresia că era foarte transparent. Uneori aveam impresia că Cristos era acolo, cu adevărat. Exista gravitate şi în acelaşi timp exista pace.

Ah! Îmi amintesc… Urcase la cabană şi avea încălţări necorespunzătoare. Avea picioarele ude. S-a făcut ce trebuia pentru ca a doua zi să aibă încălţămintea suficient de uscată. Stătea acolo, în picioarele goale, aproape de şemineu şi toată seara ne-a povestit. Ştia să povestească ca nimeni altcineva. Era un povestitor minunat. Ne-a relatat o poveste de Oscar Wilde, fiul stelei, şi povestea celor doi tăietori de lemne care au descoperit un nou născut. Şi povestea uriaşului egoist, povestea micii sărmane; poveşti de Andersen; şi mai ales de Selma Lagerlof.

Avea aşa o cultură. El făcea oamenii inteligenţi. Ne povestea ca şi cum am fi avut şi noi toată cultura lui. Era minunat, trebuie să spun. Nu te simţeai niciodată diminuat sau ignorant.

Liturghia, pentru el, era într-adevăr centrul. Îmi amintesc totdeauna de una din primele la care am participat. Întotdeauna spunea, în latină: „Merg spre Dumnezeu care îmi bucură tinereţea.”  Se simţea că aceasta venea din profundul fiinţei sale. Era o linişte şi un respect în gesturi: fiecare gest voia să spună ceva, fiecare cuvânt era locuit. Pentru el era ceva cu adevărat sacru şi frumos în acelaşi timp. Era foarte exigent în privinţa liturghiei. Toată fiinţa lui se ruga, gesturile lui erau rugăciunea, faţa lui. Ştiţi, te bucurai la gândul că a doua zi te vei întoarce din nou să participi la liturghie. Era ceva unic. Exista atâta linişte! Cred că aceasta era cel mai frapant, această linişte, această rugăciune care îmbrăţişa toată lumea, într-o tăcere, ceva extraordinar…

Adesea am văzut momente de angoasă şi de suferinţă pentru că suferea într-adevăr, suferea din cauza suferinţelor altora. Cred  că suferea şi din cauza absenţei iubirii pentru Cristos. Cristos nu era iubit. Suferea cu adevărat din cauza aceasta. Şi era de o mare umilinţă, de o mare sărăcie interioară.

Bucuriile lui? Da, cred că avea bucurii, când avea loc o primă liturghie. Cu siguranţă avea bucurie atunci când îi simţea pe oameni armonioşi şi mulţumiţi, îl simţeai uneori transportat atunci când vorbea. Era plinătatea, vedeţi? Când putea să transmită ceea ce îi era cel mai drag în el, ceea ce îl ardea, atunci era fericit, cred.

Jacqueline AUDERSET

Mă găseam în prezenţa unui om numai bunătate şi dăruire, cu un surâs minunat. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost privirea lui. N-am văzut niciodată pe cineva care să privească aşa în interior şi să comunice ceva unic prin privire, cu blândeţe, cu discreţie.

Mi-am permis să-l invit la noi pentru că ştiam că iubeşte copiii şi doream să-i viziteze pe copiii mei, care aveau atunci cinci, respectiv şapte ani.

Prima dată când abatele Zundel a venit în bulevardul Port-Royal, m-a întrebat: „Unde este bucătăria?” A salutat-o pe femeia pentru menaj, vorbind-i, întrebând-o dacă stă bine cu sănătatea, dacă-i plăcea acolo, dacă avea copii… Apoi, luându-i pe copii pe genunchii lui, era fericit, fericit, fericit!
…
De cum vedea pe cineva, ceea ce-l interesa era să ştie dacă lucrul mergea bine, cum stătea cu copiii. Dacă persoana era credincioasă sau nu îi era egal. Este treaba lui Dumnezeu.

Laurence COFFI

Salt la inceputul paginii